Argumente pentru caracterul abuziv și pentru nulitatea unor asemenea clauze contractuale sunt destule, mă voi opri (și nu exhaustiv) doar asupra celor de ordin legislativ.

Există Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, care la art. 84 arată că ” Dreptul consumatorului la denunţarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părţilor referitoare la o justă despăgubire nu vor fi afectate în cazul denunţării unilaterale.”

Această prevedere imperativă trebuie coroborată cu dispoziții din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Astfel, art. 4 spune, printre altele “(1)O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

(2)O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.”

Din același act normativ, Anexa, la alin. (1) prevede “(1)Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: (…) j)restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunţa sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care: (…) profesionistul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunţării unilaterale;”

Transpunând în viața de zi cu zi prevederile legale de mai sus, ele sunt aplicabile și anulează efectele unor clauze contractuale care impun ca, în momentul denunțării contractului de furnizare la inițiativa clientului, furnizorul îi cere acestuia “de la obraz” anumite sume de bani, sub anumit pretext, condiționând încetarea contractului de plata acestor sume. Este exact situația prevăzută de dispozițiile legale de mai sus, iar această conduită a fost în mod constant cenzurată și “corectată” de instanțele de judecată.

Este de notorietate că acest gen de contracte sunt tip, au o formă și conținut impuse de furnizor, prin urmare nu se poate vorbi despre o eventuală negociere, clientul neavând nici un fel de posibilitate reală, concretă, de a influența (modifica, înlătura) anumite prevederi sau condiții din contract. Clientul este pus în fața unei singure alegeri – “îți convine, semnezi, nu îți convine, du-te la alții”. Prin urmare, simpla lipsă acestei negocieri, cvasi-unanimă, are toate șansele să atragă după sine caracterul a priori abuziv al clauzelor contractuale.

La aceste argumente de ordin normativ se adaugă și o lungă serie de soluții jurispriudențiale, aparținând atât instanțelor naționale, cât și celor europene, care confirmă abordarea legală pe care tocmai am expus-o pe scurt. În aceste condiții, de ce furnizorii amintiți păstrează un anumit gen de clauze în contractele lor rămâme un mister și un motiv de nedumerire.

NOTA BENE! Art. 84 din Codul consumului menționează noțiunea de “justă despăgubire” și intangibilitatea acesteia chiar și în cazul unei clauze anulate ca fiind abuzivă. Un “truc” folosit de furnizori este folosirea – cu știință, dar fără prea mult discernământ – a acestei sintagme, acolo unde nu este cazul. Faptul că taxa de reziliere este denumită în contract “justă despăgubire” nu îi conferă automat acest caracter. Pentru a fi datorată, furnizorul trebuie să dovedească și faptul că suma reprezintă o despăgubire, deci contravaloarea unui prejudiciu cauzat direct prin denunțarea contractului de client, precum și faptul că aceasta este justă – echitabilă, proporțională cu prejudiciul. O astfel de justă despăgubire o poate reprezenta cu adevărat diferența dintre prețul unui telefon fără conectare sau fără reducerea oferită de furnizor, preț pe care clientul l-ar fi plătit în lipsa acestor beneficii, și prețul redus, plătit în concret de respectivul client. O asemenea sumă de bani solicitată de furnizor la încetarea contractului a fost considerată cuvenită.